Articole

Țară , dragă Românie…

O româncă plecată în Marea Britanie nu s-a lăsat înduioșată de promisiunile făcute de autoritățile române și a dorit să facă ceva în această privință, așa că a trimis un mesaj foarte emoționant redacției Protv.

 

 

 

“Numele meu e Elena și sunt în UK de câțiva ani. Va fi un email lung, îmi cer scuze persoanei care îl va citi.

Am ajuns aici după ce soțul meu s-a săturat să mă vadă plângând dimineața când trebuia să merg la serviciu. Mă încăpățânasem să accept un job într-o companie din orașul meu , în speranța că , după 3 ani de facultate , doi de master și o jumătate de an de căutări , să putem , în sfârșit să ne liniștim și să începem familia mult dorită . Dar nu a fost să fie . Lucram peste 60 de ore pe săptămână , slăbeam văzând cu ochii , noaptea aveam coșmaruri din cauza stresului (asta dacă dormeam) și toate astea pentru 1200 lei pe lună .

Într-o zi , soțul a zis STOP! NU te mai duci nicăieri . Stai acasă și te refaci , după care mai vedem… câteva săptămâni mai târziu am plecat in Anglia .

Nu pot să spun ce a fost în sufletul meu când a decolat avionul . Gândul că nu pot sta acasă lângă ai mei , gândul că după atâția ani de studiu am eșuat , gândul că o să trebuiască să o iau de la zero…aș fi preferat să nu mai fiu… Cine e părinte știe și ce au simțit ai mei – copilul lor pleca la 2.000 de km .

Timpul a trecut…merg acasă o dată pe an . De fiecare dată îi găsesc mai bătrâni și mai bolnavi… Și de fiecare dată am nevoie de zile întregi și sute de țigări să mă pot opri din plâns după desparțire . Nu pot să concep că într-o zi telefonul va suna și nu vor fi tata și mama la telefon să mă întrebe dacă am mâncat, ci doar o voce să îmi spună că nu mai sunt .

Zilele trecute eram în autobuz și în fața mea era o familie care mergea la circ , la fel cum și eu mergeam cu ai mei acum 20 de ani . Tata își luase liber de la fabrica în care lucra , special ca să vedem elefantul . La fel ca și mine, copila îl sorbea din priviri pe tata . Mama îi sorbea din priviri pe amândoi . Din nou sufletul meu a mai încasat un pumn . Erau fericiți așa cum noi eram cândva .

Și acum să revin la scopul acestui email .

Da… am plecat… suntem dezrădăcinați… nu vom mai fi niciodată acasă . ACASĂ . Și nu o să trecem niciodată peste motivul din cauza căruia sufletele noastre se scaldă în propria cenușă . Este ușor să zici că vrei să atragi românii înapoi , mai greu e să le poți lipi rupturile din inimă . Ușor să promiți sume de bani ca ajutor pentru deschiderea unei afaceri , mai greu e să îi faci să mai aibă încredere în țara copilăriei lor după ce i-a tratat ca pe un nimic . Ușor să vorbești de părinți nepăsători , de copii ignoranți , de tineri gen “Specialul din Maramureș” , când totul e tratat superficial .  “Vin ăia în august cu figurile lor” .

Figurile noastre sunt lucrurile pe care noi le-am învâțat aici și când am vrut să le transmitem acasă , am fost tratați cu batjocură și dispreț . Încă o palmă …

Drama nu e cea financiară , e cea sufletească . Ne-am întoarce și fără bani undeva unde am putea construi ceva , undeva unde ne-am putea linge rănile , unde statul ne-ar vrea , unde comunitatea ne-ar vrea , unde noi ne-am vrea și ne-am putea privi in oglindă .

Nu te poți întoarce într-un loc care ți-a înnegrit inima dacă acel loc nu te ajută să poți pompa viața înapoi in tine . What was seen cannot be unseen , amintirile și conștiința nu pot fi alterate . Sufletul distrus nu poate fi peticit ca o anvelopă de bicicletă …

Atunci când acasă va putea fi acasă din nou pentru noi , când vom putea rămâne fară să ne urâm pentru asta , când nu ne vom distruge pe noi , părinții noștri , copiii noștri în încăpățânarea de a fi în România , atunci ne vom întoarce …

ȘI POATE CINEVA SĂ SPUNĂ CÂND VA FI ACEL MOMENT ?

O sa spuneți că sunt depresivă , că bat câmpii … Probabil … Sunt obosită și scriu acest email în drum spre casă de la muncă . Mâine tatăl meu se internează în spital pentru o operație . Mă urăsc că nu pot fi acasă lângă el . În același timp , dacă eram acasă , nu aș fi avut bani să-i trimit să dea șpagă la doctori . M-aș fi urât și dacă eram acolo pentru că fără bani ar fi fost condamnat .

Urăsc să mă urăsc .

Ai mei mă întreabă zilnic dacă nu am probleme de când cu Brexitul și le spun să stea liniștiți că nu e adevărat ce văd ei la televizor . Și îi mint că nu mi-e frică și că aici nu sunt incidente . Ce să le spun ? Că un polonez a fost ucis la câteva mile de mine doar pentru că vorbea o altă limbă ? Și ei știu că mint . Și mă urăsc din nou pentru că trebuie să joc un teatru ieftin .

Vreau să nu mă mai urăsc . Și nu sunt singura , așa sunt toți prietenii mei , toți ne urâm .

Pot guvernul și țara să ne ofere facilități care să ne ajute să nu ne mai urâm ? Daca venim acasă și începem o afacere , ne asigură un mediu fiscal corect și stabil ca să ne putem și menține afacerea aia ? Sau peste câțiva ani mă voi urî că nu am cum să îmi ajut copiii și copiii mă vor urî pe mine că m-am întors acasă și le-am ucis viitorul . Poate guvernul să ne împace cu noi înșine ?

Voi putea peste ani să iau autobuzul cu familia și să merg zâmbind la circ ?

Îmi cer scuze pentru emailul lung încă o dată și pentru faptul că poate , pe alocuri , nu par foarte coerentă . Tu , cel care citești aceste rânduri , sper să le înțelegi și în același timp mă rog să nu le înțelegi pe deplin niciodată . “

 

 

Aceasta este și povestea mea , și a ta , și a multor cunoscuți . Lumea judecă , lumea vorbește , lumea trage concluzii și pune etichete , dar lumea NU știe sentimentul acela de STRĂIN ÎNTRE STRĂINI ! Nu mă plâng , nu ne plângem . Vreau doar să le intre bine în cap celor care vor să condamne cu orice preț plecarea multor români din propria țară : NU AM PLECAT DE BINE CE ERA ! Eu m-am urcat în avion când soția mea avea burta la gură . Am lăsat-o singură , neajutorată de multe ori ca să pot să-i fac un viitor copilului ce urma să vină pe lume . Nu puteam să mă mențin pe linia de plutire cu minimul pe economie . Și munceam , să știi . Munceam în stres ore în șir , din obiectiv în obiectiv , într-o goană ce îți lăsa un gust amar la sfârșit de lună . Munceam punându-mi viața în pericol ca să le-o apăr altora sau să le apăr averile . Și pentru ce ? Doar pentru oboseala adunată de la o zi la alta ?

Acasă m-am întors când s-a născut copilul , apoi , la nici două saptămâni , am plecat iar . Știi cum e sentimetul acela de neputincios , amestecat cu o frustrare (aceea că nu ai putut face ceva în țara ta) , cu un dor ce îți stă ca un nod în gât și cu o frică … frica de a nu-i mai vedea niciodată pe cei dragi . Așa mi-am lăsat eu soția și copilul luni în șir . Ce poate să-mi ofere mie România ? Poate să-mi redea clipele pierdute departe ? Poate să-mi ofere un echilibru și o bază reală de la care să plec să pot să construiesc ceva profitabil acolo ? N-aș zice . Eu n-am pile , tata nu-i baron , mama nici atât . Sunt un om simplu . La fel ca mulți din cei plecați de acasă .

Azi sunt fericit . Sunt fericit pentru că am reușit să ofer un echilibru lucrurilor din viața mea , dar mai ales , sunt fericit pentru că adorm și mă trezesc în râsul sau plânsul ei , că pot fi parte din viața ei cu adevărat . Diaspora nu înseamnă curve , menajere , hoți și infractori . Diaspora înseamnă unitate , respect și iubire .

 

NU judeca dacă n-ai trecut prin același lucru .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *