Ce-ți scriu

Handicap sentimental

Când eram copil, mama mă punea să aștept în fața trecerii de pietoni până opreau mașinile. Nu conta că era o singură mașină, că era departe, că mergea încet și aveam timp să traversez strada. Mereu aceeași poveste: așteptam să oprească.

 

 

 

Într-o zi am întrebat-o de ce nu trecem, că până la urmă oricum o să oprească șoferul, că trebuie să oprească, pentru că avem prioritate. Nu știam atunci, dar răspunsul mamei avea să dea naștere filozofiei după care îmi ghidez viața astăzi: și dacă nu oprește? Dacă exact în momentul acela nu e atent la drum și te accidentează? Cu ce o să te ajute că aveai prioritate?

Am aplicat chestia asta peste tot în viață, în relațiile cu colegii, prietenii, femeile, familia.

 

 

Ne certăm și nu ne vorbim săptămâni întregi sau poate chiar ani, în așteptarea unor scuze. Greșim unul față de altul, ne rănim și aruncăm cu noroi. Dăm ochii peste cap atunci când părinții vor să ne învețe ceva, comentăm și ni se pare că vor doar să ne țină într-o colivie ca pe păsări. Nu contează nimic în jur, totul e bla bla, numai noi avem dreptate. Pune preț pe etichete, le punem la vedere, dar nu punem preț pe zâmbet, afișăm doar fața aia morocănoasă ori de câte ori avem ocazia. Uităm că ne iubim, uităm că putem ierta.

Și în final cu ce ne alegem? Cu ce ne ajută tot circul acesta?

 

 

 

Avem orgolii mari, mereu așteptăm să primim un mesaj, în loc să punem mâna pe telefon și să trimitem unul. Să spună cealaltă persoană că îi pare rău prima, să recunoască ea prima că a greșit. Și uite așa apar poveștile cu prietenul acela care îți era ca un frate și cu care nu mai vorbești din liceu, că v-ați certat, dar nu mai știe nimeni care a fost motivul. Despre tipa pe care o să o iubești până închizi ochii, dar când o vezi pe aceeași parte a străzii, pur și simplu o ocolești și traversezi ca să nu schimbi vreo vorbă.

 

 

 

Și trece timpul în zbor… și lăsăm mereu pe mai târziu… până se face prea târziu. Peste ani realizăm că ne-am învârtit într-un cerc, că am pierdut oameni importanți din cauza unor orgolii.

 

 

 

În primele două zile de Crăciun au avut loc 44 de accidente rutiere. Puteam fi eu, tu sau puteau fi oamenii dragi nouă. Azi puteam să nu mai fim. Cu ce ne ajuta în final toată distanța pe care am păstrat-o în tot acest timp?

 

 

CU NIMIC!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *