Ce-ți scriu

Cum am făcut cunoștință…cu mine

Am revenit să vă mai plictisesc puțin, la fel ca Ion Creangă, mai nou, livrez amintiri din copilărie. Pam-Pam!

 

N-am fost un copil model, mereu am intrat în tot felul de anturaje și de încurcături. De la a da cu laserul noaptea în casele vecinilor până la a sta într-o secție de poliție în picioare până la ora 5 în zori. Aveam un dar de a fi la momentul nepotrivit cu oamenii nepotriviți. Dar am rămas cu niște amintiri de povestit la un vin fiert în gura sobei de la țară.

 

 

Părinții, săracii, nu purtau vreo vină, dar toate se spărgeau în capul lor a doua zi după ce o “comiteam sănătos”. Am avut noroc de răbdarea lor, altfel, dacă erau alții, îmi puneau zacuscă la borcan cât să-mi ajungă o saptămână și valea unde aveam să văd cu ochii! Dar nu, și-au sacrificat din timpul lor, absolut după fiecare boacănă se așezau lângă mine și îmi explicau riscurile la care m-am expus, treceau cumva în revistă binele și răul. Poate de asta sunt cel de azi, fiindcă am greșit mult, am făcut multe după instinctul de moment, dar mereu am avut ce învăța când m-am întors cu bărbia în piept acasă.

 

 

Era o toamnă urâtă, copacii se loveau de firele electrice într-un dans amețitor ce te punea pe gânduri. Primesc o citație să mă prezint la secția de care aparțin. N-am stat prea mult pe gânduri pentru că nu făcusem nimic, așa că m-am îmbrăcat și am plecat. Un polițist la vreo 30 de ani, serios și plin de el, m-a invitat într-un birou de la etaj să stăm de vorbă. M-a întrebat unde stau, cu ce mă ocup, cu cine petrec cel mai mult timp afară, ș.a.m.d. I-am dat toate detaliile, inclusiv de prietenul cu care ieșeam mereu prin cartier. Începe să printeze la o imprimantă mai bătrână ca o fosilă de T-Rex niște fotografii cu două persoane mai închise la ten(ori era imprimanta de vină, ori ei mâncaseră tempera înainte de poză). Păreau a fi poze de buletin mărite la extrem. M-a întrebat dacă-i cunosc și i-am răspuns ferm că nu. După câteva minute de liniște, îmi arată o poză cu tovarășul cu care îmi petreceam cel mai mult din timp. Îi zic că pe el îl știu, e prieten cu mine, că i-am zis adineauri despre el când am fost întrebat. După ce mai flutură mâinile pe tastatura de la calculator(nu spuneai că tastează, mai degrabă că s-a apucat de croșetat), îmi arată o altă poză, color, la fel de “bine” printată ca restul, de aveam impresia că e desenată atunci pe loc de unul fără pic de înclinație spre așa ceva. Mă întreabă pe un ton aprig, superior: dar pe el îl știi? Mă holbam la fel ca Mimi la picturile celebre de la Luvru când a dus-o Cici din Băicoi iarna trecută: ca prostul. Am izbucnit în râs și am adăugat: sunt EU, e poza mea din buletin! Deci DA, mă știu! La față s-a făcut toate culorile de la semafor, pe rând, a tăcut, a înghițit în sec… a urmat o liniște deplină de auzeam greierii cum își acordează instrumentele pentru seara ce urma. Pe o voce de pițigăiată îmi spune: ah, da, scuze, nu mai e nevoie de declarație, mulțumesc! M-am ridicat încercând să mă abțin de la râs, am tras ușa după mine și am plecat.

 

 

Nu mai țin minte pentru ce îi căuta pe cei doi, dar cert e că eu am ieșit din secția de poliție cunoscându-mă mai bine din poza de buletin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *